La început a apărut, nu am fost
conştientă mulţi ani de el, compoziţia, dinamica şi vivacitatea lui. A fost
mereu cu mine şi nu am ştiut să’l simt ori poate să’l apreciez. Oare trebuie apreciat într’un anume fel ? Eu
cred că asta vine de la sine odată cu « fiinţarea lui » în noi.
Pe urmă s’a’ntâmplat ceva !
Am deschis ochii minţii şi’am vazut. De fapt, dacă ar fi să fiu sinceră, mi’a
fost arătat fiindcă l’am pus în palma cuiva, dar l’am oferit fiindcă nu’l conştientizam. Se întâmplă
câteodată să trebuiască să vezi prin ochii altcuiva ca să ştii că ai vedere şi
că într’adevăr funcţionează, şi poate degeaba. Dar să revenim, atunci s’a’ntâmplat,
la mare, în mare. Erau valuri şi pluteam. Pluteam în speranţa să învăţ să înot
şi, la un moment, dat m’am abandonat, şi l’am oferit în grija altcuiva. L’a ţinut
bine, nişte mulţi patru ani.
Am stat liniştită fiindcă altcineva avea grijă
de el, şi, aparent era atâât de bine. Apoi a venit furtuna şi, pentru că nu era
în mâna mea, l’a sfâşiat în zeci de mii de cioburi de scai, mucegai, putregai. Şi’a’nceput
să curgă precum o avalanşă, nu mai aveam mâini să-l ţin, susţin. Să mă fi transformat
în caracatiţă şi tot nu reuşeam. Era imposibil. A vrut să dispară, să se
evapore, să se « des-fiinţeze ». S’a zbătut, a zbierat, s’a zvârcolit,
s’a zdruncinat şi atunci când era în punctul cel mai negrul al negrului înnegrit,
a vazut sclipirea. Da, sclipirea aia ce’a căutat’o atâţia ani în alţii, era de
fapt, în interior. Adevărul e că din sclipirea asta s’a infiinţat la început
însă, a pierdut’o pe drum, ori n’a văzut’o niciodată până în acel moment.
De acum e bine, a început să
înmugurească şi, uneori să gângurească fiindcă s’a trezit, în sfârşit în
propria’i palmă, aşa cum trebuia să fie de la început, SUFLETUL.
Punct.
